În lumea modernă, lista de lucruri care pot da dependență cred că este infinită. Este foarte clar că suntem o societate acaparată de tot felul de adicții, dintre cele mai variate. Ceva insidios se întâmplă. Sunt ocaziile mai multe și mijloacele mai la îndemână sau suntem noi mai vulnerabili? Mă uit în jur și toată lumea pare dependentă de ceva. Pe primul loc pare să fie tehnologia, cu reprezentanții cei mai de seamă telefonul mobil inteligent, inteligența artificială și social media. Ajung, pe zi ce trece, să cred că nimeni nu scapă. Singura diferență este că unii scapă mai ieftin, iar alții se pricep să ascundă mai bine. Dacă ar fi să fiu și mai pesimist, aș zice că singura libertate pe care o avem este libertatea de a ne alege de ce suntem dependenți. Nu sunt însă pe o poziție de pe care să judec. Mai mult de 15 ani am trăit cu adicția de jocuri video, de care abia recent pot să spun că m-am eliberat. Încă mă refac de pe urma ei. Se simte aproape ca și cum aș fi într-un doliu. Știu că nu e o plăcere nici pentru tine, nici pentru cei din jurul tău să ai o adicție. Am văzut și am simțit asta. Daunele pe care le provoacă sunt mari, atât de mari încât este greu și să le cuantifici. Cum măsori timpul pierdut și potențialul irosit? Scriu în speranța să te ajute și pe tine dacă te confrunți cu ceva similar sau poate să înțelegi prin ce trece cineva apropiat care se confruntă cu adicția.
Dacă s-au întâmplat lucruri în viața ta care să te predispună la adicție, mai devreme sau mai târziu lucrul acesta se va vedea într-un fel sau altul. Din păcate, pentru mulți dintre noi s-au întâmplat lucruri, care nu ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală. Dar nu trăim într-o lume ideală. Pentru workaholic și overachiever s-a întâmplat ceva. Pentru dependentul de mâncare, alcool, țigări sau droguri s-a întâmplat ceva. Pentru dependentul de shopping, pornografie, jocuri de noroc s-a întâmplat ceva. Până la urmă, tuturor ni s-a întâmplat ceva. În viața oricui se manifestă în prezent adicția, ceva i s-a întâmplat în trecut care l-a determinat să folosească substanța sau comportamentul pentru a face față lucrurilor care erau prea greu de tolerat altfel. Adicția servește o funcție. Ca un medicament cu o listă lungă de efecte secundare severe. Din cauza aceasta nimeni, oricât de bine intenționat ar fi, nu se poate pune între om și adicția lui. Nu poți să separi omul de medicamentul de care crede că are nevoie sau din care nu se poate opri, indiferent câte dovezi se adună împotriva folosirii lui. Adicția răspunde unei părți rănite care tânjește după ceva, dar nu știe sau nu poate să îl obțină altfel. Când ești înghițit de dependență întregul este sacrificat în beneficiul părții rănite, parte care, de altfel, nu trebuie anihilată, ci privită cu blândețe și reintegrată în întreg. Ești pe drumul cel bun când începi să îți pui întrebarea „Care este nevoia adevărată din spatele comportamentului meu și cum o pot satisface mai bine?”.
Adicția vine să compenseze ceva deficitar, să umple un gol interior, să ofere o scăpare din calea greutăților, să aline o suferință, să te scape de o stare dificilă. De multe ori le face pe toate simultan. O afacere bună, nu? Doar că ce îți cere la schimb sunt cele mai valoroase resurse ale tale: potențialul și timpul. Adicția nu te ajută să te deplasezi într-o direcție dezirabilă, ci doar „te ajută” să fugi de ceva aparent intolerabil – să stai cu o emoție dificilă, să accepți ceva neplăcut la propria persoană, să îți recunoști neputința în unele situații, să tolerezi incertitudinea. Adicția pare ar fi o oază din calea lucrurilor dificile, dar este ca viața pe fundul oceanului, unde lumina nu ajunge, iar viața are forme urâte și de neînțeles. Mai seamănă și cu nisipurile mișcătoare – cu cât încerci mai mult să fugi de realitate, cu atât te scufunzi mai tare în dependență. Abia când reușești să te liniștești și să te uiți cu atenție în jurul tău, vei vedea cum stau lucrurile de fapt.
Primul pas spre vindecarea adicției este să fii curios. Curios în legătură cu propria ta persoană, ca și cum acum te-ai cunoaște pentru prima oară. Ceea ce este într-un fel adevărat, pentru că în partea rănită care a creat adicția pentru a supraviețui nu s-a făcut niciodată lumină. Acum trebuie să o scoți pentru prima oară la iveală dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă cu tine. Tu nu ai vrea să știi de ce faci toate lucrurile lipsite de sens pe care le faci? Din exterior este evident că ai o problemă. Din interior se simte ca și cum ai fi posedat. Într-un fel chiar ești posedat. Ești posedat de o foame care nu poate fi potolită decât într-un singur fel și pentru scurt timp. Apoi, foamea apare din nou. Este o groapă fără fund, unde nu vei găsi niciodată, oricât de mult ai căuta, ceva sățios. Doar te vei scufunda din ce în ce mai mult.
Oamenii au o capacitate extraordinară de negare. Pot trece ani, decenii, până să accepte că au o problemă. Mult timp își spun că pot controla comportamentul, când în realitate comportamentul îi controlează pe ei. Este clar că au pierdut controlul, dar numai cei din jur pot vedea și recunoaște asta. De aceea, un pas de început foarte important este să recunoști că ești neputincios. Nu tu controlezi adicția, ci adicția te controlează pe tine. Așa că renunță. Renunță la iluzia că tu controlezi dependența. Abia când recunoști că situația este scăpată de sub control, poți să începi demersul de a redresa lucrurile în direcția corectă.
Într-un fel, oamenii cu adicții nu au o poziție de pe care să se obiectivizeze. Nu pot să se privească din exterior, să se evalueze corect, să facă o strategie, să o implementeze și să își schimbe viața. Acest lucru se întâmplă parțial din cauza faptului că adicția vine cu un sentiment acut al urgenței, care nu îți permite să faci un pas în afara ta și să te observi detașat. „Acum trebuie să las tot și să fac X, altfel nu mai rezist și nu știu ce se poate întâmpla.” – cam așa ar suna un fragment din discursul intern al unui om dependent. Acela este momentul critic. Cine reușește să rupă lanțul dintre emoție, gând și acțiune, are o șansă de a se elibera de adicție. Dacă faci asta, dacă amâni măcar puțin acțiunea, îți vei da seama că sentimentul de urgență este, în realitate, unul fals. Nu este nimic urgent. Nu mori fără adicția ta. Nu e confortabil și nu știi ce să faci altceva, pentru că nu ai dezvoltat o cale alternativă de a acționa în astfel de situații, dar nu mori. Știu, în schimb, că vocea adicției spune tare și clar că asta se va întâmpla dacă nu îi dai ce îți cere.
Lupta cu adicția nu este imposibil de câștigat, dar, nu o să te mint, nici ușor nu este. Cu cât dependența este mai mare, cu atât trebuie să mobilizezi mai multe resurse împotriva ei, până la punctul în care trebuie să mobilizezi întreaga ta personalitate. Practic, cu cât ți-a acaparat mai mult viața, cu atât trebuie să sapi mai adânc pentru a-i găsi cauzele și a le rezolva altfel decât consumând. Dacă accepți provocarea, este ca și cum ai renunța la anestezia pe care ai folosit-o până acum și îți iei inima în dinți să faci operația pe viu. Vei suferi, dar îți va salva viața. Necesită mult curaj și, de obicei, necesită și un context în care lucrurile au ajuns într-un punct critic. Pentru că suntem oameni și schimbarea nu este ușoară. Așa că așteptăm până în punctul în care e clar că nu mai putem continua cum am făcut-o până acum. Când atingi fundul, singura direcție este în sus.