Nu sunt un expert în adicții, dar știu cum se simte pe propria piele. Relația mea cu jocurile video este foarte veche, dar nu dintotdeauna și problematică. Însă mai bine de jumătate din viață, chiar a fost o problemă. Ce urmează să vă povestesc este parcursul și lupta mea cu jocurile video, ce am realizat după mai bine de 15 ani de trăit cu o dependență și ce m-a ajutat pe mine să scap de ea într-un final.
La începutul anilor 2000 jocurile nu erau chiar cele mai sofisticate și mai arătoase creații, dar erau ce aveam la aceea vreme. Indiferent cum arătau, cine a avut experiențe similare cu a mea își aduce aminte de ele cu nostalgie, chiar dacă între timp lucrurile au mai evoluat. Nu îți aduci aminte cu nostalgie cum ai jucat Poker anul trecut, ci cum te jucai Macao cu prietenii din copilărie când aveai 10 ani. Nicio experiență de acum nu poate replica amintirea acelor vremuri și nici nu ar trebui. Amintirea aceea este un artefact care ar trebui privit și poate studiat, nu reprodus. Și acum dacă ar fi să deschid subiectul jocurilor pe calculator cu cineva cu care am împărtășit gusturi comune, ceva s-ar trezi probabil în amândoi și ar fi o discuție foarte animată și efervescentă. Asta demonstrează cât de încărcate afectiv sunt jocurile copilăriei, fie ele în parc sau în fața calculatorului.
Lucrurile însă se transformă în timp și relația noastră cu ele se schimbă. Și în cazul meu relația cu jocurile video s-a schimbat, dar nu în modul ideal. La un moment dat, idila copilăriei cu jocurile pe calculator s-a denaturat. Ce era frumos, plăcut, inocent și inofensiv a devenit decadent. Confruntat cu provocările vieții și neavând suficiente resurse interioare să fac față schimbărilor care trezeau emoții și sentimente puternice și neplăcute, m-am întors către jocuri ca metodă de evadare, ca într-un colț de liniște. În felul acesta, ceea ce a început ca activitate recreativă, s-a transformat cu timpul în escapism, în sursă de validare și de alinare a suferințelor. Jocurile în sine nu s-au schimbat, doar grafica a devenit mai avansată, dar nevoile mele în raport cu ele s-au schimbat. Și așa a avut loc treptat, subtil, insesizabil trecerea de la recreere la dependență. Martorul incontestabil la această transformare este ceasul care ticăia fără oprire pe măsură ce orele mele în fața calculatorului creșteau pe zi ce trece.
Adicția nu vine peste tine ca o avalanșă. Vine ca o ninsoare ușoară, dar care nu se oprește. Azi puțin, mâine încă puțin peste ce era deja depus și la un moment dat îți dai seama că ești acoperit de un strat de 10 metri de zăpadă și te întrebi cum mai ieși de sub el. Cine nu știe la ce se uită ar zice că a venit avalanșa peste tine, pentru că așa arată, dar realitatea este că s-a depus puțin câte puțin de-a lungul mai multor ani, iar tu ai rămas acolo înghețat.
În timp, sub presiunea cerințelor vieții, dependența a crescut ca un monstru înfometat care se hrănește cu absolut tot ce prinde. Nu a fost o creștere liniară, mai mult niște vârfuri corelate cu evenimentele și perioadele cele mai solicitante, dar trendul se putea observa clar. Folosind jocurile ca metodă de escapism, e clar că atunci când se acumulau dificultățile, creștea și nevoia de a evada. Într-un final, am fost prins în cursa propriilor alegeri, nu am mai avut cum să evit și am confruntat ce evitasem până atunci. Și foarte bine că s-a întâmplat așa. Altfel, dacă aș fi avut vreo cale de scăpare, aș fi urmat-o. Cu alte cuvinte, să fiu prins în cele din urmă în cursă a fost scăparea mea. Poate nu sunt responsabil pentru experiențele mele din copilărie, dar sunt responsabil pentru deciziile mele ca adult. Iar lipsa deciziei de a încheia relația mea cu adicția, este și ea o decizie.
Până când nu mi-am dat seama că mă mint și mă păcălesc singur, nu am putut să mă opresc. Credeam genuin că am nevoie de dependența mea. Credeam că mă relaxează, că mă detensionează, că este oaza mea de liniște într-o lume agitată și solicitantă. Ca un șarpe constrictor care se încolăcește pe nesimțite în jurul tău până când nu mai poți să respiri, am ajuns atât de acaparat încât nu am mai avut unde să fug și a trebuit să îmi privesc în ochi umbra care mă înconjurase. Tot ce avea să îmi spună se afla acolo. Mereu s-a aflat acolo. Doar că abia după ce am fost înconjurat total, când nu mai aveam nicio scăpare, pentru prima oară, am putut să deschid ochii și urechile, să văd și să aud ce avea de zis.
Până nu am privit direct acele lucruri care mă speriau cel mai tare, care au contribuit la apariția dependenței, nu am putut să mă eliberez. Le-am privit direct și am stat cu ele. Nu m-au omorât, dar nici ușor nu a fost. A fost nevoie ca lucrurile să ajungă într-un punct critic și abia atunci s-a activat catalizatorul care a dus la schimbare. Cele mai mari transformări vin în urma celor mai mari crize. Atunci când ego-ul este pus la perete și nu mai are absolut nicio portiță pe unde să scape, atunci când vechile metode clar nu mai funcționează și trebuie schimbate. Aceasta este premisa oricărei povești sau basm. Apare o situație care pune protagonistul într-o poziție foarte dificilă, aproape imposibilă, sau starea lucrurilor este atât de gravă încât o schimbare se impune de la sine. Mulțumește-i oricărei situații și oricărui om care te „ajută” să te confrunți cu tine. Folosesc ghilimelele pentru că ajutorul acesta se simte ca orice, numai ca un ajutor nu. Este o provocare. O provocare să afli mai multe despre tine și să dezvolți noi feluri de a te adapta la realitate și de a-ți trăi viața. Este o chemare la aventură. O chemare să ieși din sfera obișnuită, confortabilă și restrânsă a vieții tale de până atunci.
Prima oară când am vorbit public despre adicția mea de jocuri video, am fost foarte plăcut surprins, contrar așteptărilor mele. După ce am depășit disconfortul, teama de a fi judecat, rușinea, frica (doar atât, nimic dificil) și mi-am luat inima în dinți să vorbesc despre asta, am avut mai multe surprize plăcute. Mai întâi, ceea ce credeam că mă face diferit de ceilalți, și nu într-un mod pozitiv, era, de fapt, ceva ce aveam în comun cu ei. Am aflat, spre surprinderea mea, că nu sunt singurul care s-a confruntat cu o adicție. Mai mult, oameni cunoscuți au avut probleme la rândul lor tocmai cu dependența de jocuri video. Apoi, am fost surprins să văd că ce pentru mine a fost greu, pentru alții a fost ușor și viceversa. Mi-a luat mai mult de 15 ani să mă las de jocuri video, în timp ce altcineva a renunțat fără probleme. În schimb, m-am lăsat ușor de fumat, iar mulți oameni încă se luptă cu asta, deși ar vrea să scape. Ce am înțeles din diferențele acestea este că fiecare are o relație foarte personală cu adicția. La mine a apărut din cauza unor lucruri și a servit unor scopuri, care sunt, evident, diferite de la om la om. De asemenea, este posibil ca vindecarea să nu arate ca abstinența totală. Fiecare trebuie să decidă pentru el cum ar vrea să îi arate viața și cum arată vindecarea pentru el.
Sănătatea mintală înseamnă adaptare la realitate, așa cum este ea. Suferința psihică vine din evitarea unei dureri reale. Dacă încerci să eviți ce aruncă viața spre tine, vei cădea direct într-o groapă săpată cu mâinile tale. Sunt lucruri pe care trebuie să le primești așa cum vin. Dacă fugi din calea lor, intri în labirintul suferinței nevrotice, de unde cu greu mai ieși. Pe fundul gropii în care te aruncă viața se află ceva valoros, care, în mod surprinzător, te va salva, doar dacă ești dispus să înțelegi și să accepți, iar asta este partea cea mai grea. Pe fundul gropii pe care ți-o sapi singur nu se află nimic. Acolo doar te afunzi la nesfârșit. Ajutorul nu o să vină sub forma pe care o vrei și la care te aștepți. Ajutorul o să vină sub forma de care ai cu adevărat nevoie.
Una dintre problemele cu adicția este că are un antidot pe care trebuie să îl iei zilnic, nu este o doză unică. Partea bună este că devine mai ușor de luat pe zi ce trece. Faci un pas pe un drum și următorul este mai ușor. Ai grijă doar pe ce drum pășești.
Știu că problema jocurilor video este una larg răspândită și mulți oameni se confruntă cu dependența de ele, fie că pot să recunoască asta sau nu, măcar față de ei. Spun asta de pe poziția cuiva care abia după mulți ani a acceptat cu adevărat că are o problemă. Să te accepți așa cum ești este un lucru extrem de dificil. Sper că dacă lectura a atins o coardă sensibilă, aceasta să fie o ocazie de a privi mai îndeaproape și cu mai multă blândețe punctul dureros, nu de a-l evita și a te retrage.