Este neliniștitor să ne gândim la cunoașterea pe care o deținem ca având valoare parțială și temporară. Pur și simplu, acesta nu este modul în care mintea funcționează în circumstanțe obișnuite, nu este un gând care vine ușor. De cele mai multe ori percepem doar atât cât avem nevoie pentru a naviga eficient prin viață, multe nuanțe și informații irelevante la acel moment pierzându-se pe fundalul percepțiilor noastre de mică rezoluție. Și se dovedește uneori că ceea ce credeam că știm este de fapt neadevărat, incomplet sau perimat. De aceea, merită să ne aducem aminte din când în când că avem o cunoaștere incompletă și cu utilitate temporară. Și dacă pare dificil să facem asta în raport cu lumea exterioară, când este vorba despre propria persoană, lucrurile sunt cu atât mai complicate.
Lumea interioară este un teritoriu pentru care avem, în cea mai fericită situație, o hartă incompletă, iar în cea mai nefericită o hartă total greșită. Nici nu am avea cum vreodată să deținem o hartă completă, să ne cunoaștem cu adevărat pe deplin, pentru că teritoriul este de fapt nemărginit. În contextele cotidiene ne mișcăm într-un peisaj relativ cunoscut, marcat, delimitat și înțeles, înconjurat la rândul lui de necunoscut. Și se întâmplă din când în când ca din acest necunoscut să țâșnească ceva în spațiul nostru familiar și să ceară să îl întâmpinăm cu ceva. Întâlnirea cu necunoscutul este ocazia cu care folosim resursele, metodele și cunoașterea acumulate până atunci, sau aducem în față, la lumină, ceva care zăcea latent în noi. Până nu suntem puși într-o astfel de situație, nu știm ce va ieși la iveală din noi, deoarece nu știm de fapt tot ce sălășluiește în noi. Nu avem cum să știm dinainte dacă, puși într-o situație de criză, vom găsi resurse nebănuite în noi care să ne ajute să răzbim, sau dimpotrivă, să nu fim pe cât de rezilienți credeam.
Putem să știm cu adevărat de ce suntem capabili abia când suntem puși într-un context care să ceară mai mult de la noi decât suntem obișnuiți să oferim, un context de criză. O situație care depășește limitele uzualului și care ne cere să ne mobilizăm. Poate suntem obișnuiți să nu facem niciodată pași în afara zidurilor care demarchează teritoriul cunoscut și sigur, pentru că acolo așteaptă la pândă lucruri necunoscute și amenințătoare, dar astfel pierdem ocazia de a ne cunoaște pe noi în adevăratul sens al cuvântului. Nefăcând asta niciodată, ne restricționăm paleta de experiențe, nu ne dăm voie să învățăm ceva nou despre lume și despre noi și nu profităm de toate oportunitățile care stau în așteptare dincolo de ziduri.
Cunoașterea de sine mai înseamnă, de asemenea, să dăm piept cu propria latură întunecată, cu propria Umbră. Ce avem nevoie cu adevărat pentru dezvoltarea noastră zace acolo unde suntem cel mai puțin dispuși să privim. Dacă ne dăm voie și avem curajul să ne uităm în cele mai întunecate colțuri ale noastre și suntem suficient de onești să recunoaștem ce găsim acolo, nu să respingem acea parte ca nefiind a noastră, vom ajunge să ne dăm seama că în fiecare dintre noi se află întuneric și este alegerea noastră dacă îi dăm frâu liber și îl lăsăm să se extindă, sau alegem să îl cunoaștem și să învățam să nu acționăm sub impulsul lui. Cel care manifestă cu adevărat bunătate nu înseamnă că are doar lumină înăuntrul lui, epurată de orice fel de impuls negativ, ci că a privit curajos întunericul în ochi, a realizat de ce este capabil și alege constant să facă opusul. În cuvintele lui C. G. Jung: „Cineva nu devine iluminat imaginând figuri de lumină, ci făcând întunericul conștient”.
Ce știm despre noi la acest moment vine din experiențele trecute care ne-au modelat. Dar procesul cunoașterii de sine nu se oprește aici și acum, pentru că nu ne-am întâlnit cu toate situațiile care să ne activeze potențialul latent, care este în sine infinit. Mai important decât cine suntem acum este cine am putea fi. Iar la întrebarea aceasta nu vom avea niciodată un răspuns definitiv. În oricine zace atât un potențial care nu a fost împlinit din diferite motive obiective sau indisponibilitate subiectivă, cât și un potențial care nu va fi niciodată realizat.
Data viitoare când îți vine să spui „nu pot”, „nu știu”, „nu sunt genul”, „nu sunt pregătit” și alte afirmații asemănătoare, poate te gândești de două ori cum ai ajuns la această cunoaștere și cât de imuabilă este ea de fapt. Ce a fost cândva adevărat, poate nu mai este și astăzi. Ceea ce credeai că știi cândva, poate s-a schimbat între timp și necesită să fie reconsiderat. Piatra de hotar pe care ai așezat-o la granița dintre ceea ce cunoști despre tine și ce nu, poate se cere mutată mai departe.